Reîntâlnirea cu Pippo Delbono

 

În 2010 l-am întâlnit prima dată pe Pippo Delbono, tot aici, la festivalul de teatru de la Sibiu. M-a surprins şi bucurat prin prezenţa atipică pe scena teatrului şi, recunosc, n-am înţeles mare lucru din spectacolul lui „Poveşti de iunie” – one-man show, in afară de faptul că şi-a expus emoţionanta poveste şi şi-a prezentat stilul de a face teatru şi personajele pe care le poartă după el. Ceea ce face în continuare, iar după 7 ani am regăsit mai puternic mesajul transmis, după filmele văzute în festival în anii anteriori şi câteva rânduri citite despre el de-a lungul timpului.

Pippo îşi adună personajele de la „marginea” societăţii pe care el nu o mai numeşte demult margine. Viziunea i se regăseşte puternic în spectacolele care te tulbură şi te neliniştesc. În Vangelo vorbeşte despre moarte, religie şi refugiaţi. Despre ajutorul pe care ni-l putem oferi unii altora dincolo de orice fel de bariere care nu doar că nu ar trebui să ne separe, dar nu ar trebui luate în considerare – credinţe, situaţii materiale, handicapuri, aspect fizic – pe scurt, superficialităţi ce ne fac pe cei care încă mai credem în ele să ne simţim mai bine cu noi. Pippo vine, prin teatrul lui, să te îndemne să renunţi la acest bullshit care te separă de trăitul cu adevărat în realitate.

Pippo Delbono:

„Uităm tot timpul să vorbim despre moarte. Apelăm la o abordare derizorie şi nu trăim în realul vieţii. Teatrul poate crea un spaţiun în care să ne regăsim”

George Banu, despre spectacolele lui Pippo Delbono:

„Spectacolele lui Pippo se nasc dintr-o comunitate care se schimbă, se nasc din şocuri, tulburări biografice – ne fac părtaşi la o biografie”

Reîntâlnirea cu Pippo, prin spectacolul său Vangelo, dedicat mamei sale, m-a lovit ca un ciocan în creştet. Am ascultat diverse reacţii, iar majoritatea se împart între excepţional şi o porcărie. Nu rezonez cu niciunele. Dacă te iei după estetica teatrului care te umple de bucurie şi te ajută la o deconectare meritată, Vangelo nu e un spectacol excepţional, dar nici o porcărie. Dacă te aştepţi să descoperi şi omul şi viziunea lui asupra acestui domeniu, mai ales când el declară că „teatrul a devenit banal, a devenit un teren de golf – este praf peste cultură mai ales în Franţa şi Italia – unde s-au creat culturi exclusiviste care nu oferă alternative”, atunci ar fi mai bine să te gândeşti de două ori înainte de a avea aşteptări de la un astfel de spectacol.

La întâlnirea cu Pippo renunţi la aşteptări şi te deschizi unor portiţe pe care de cele mai multe ori (ţi) le negi, pe care le refuzi ca parte din realitate.

Senzaţia de libertate pe care o procură Pippo spectatorilor nu este, precum zice Banu, gratuită. Te întâlneşti cu Pippo acceptând că vei renunţa la ceva în care crezi. Te poate aduce, dacă îmi permiteţi, cu un pas mai aproape de realitate. Iar aceasta nu este de fiecare dată grotestă ori macabră, e simplă, plină de culoare, una care nu face diferenţe şi care invită la reevaluarea sentimentelor, lucru de care tare e nevoie.

Eu una, nu voi zice nu unei ocazii de a-l reîntâlni pe Pippo şi al său univers. Vă las cu trei… să le zicem mantre de la Pippo cu care rezonez:

  • cinismul e un lucru cultural
  • realitatea e un ritual
  • încercăm să găsim LINIŞTEA

foto: Sebastian Marcovici, fotograf oficial FITS

Articole similare:

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *