Să râdem, dar să nu se audă tare

Să fim serioşi, râsul zgomotos n-are sens mai mult de câteva secunde. Apoi e simplă hăhăială, zgomot de fond, care mai degrabă încurcă lucrurile decât să le facă să zâmbească.

Cel mai sincer râs parcă e ăla înăbuşit, când râzi de-o ceapă la ora de chimie, sau când nu trebuie de câte o cheile, de un discurs sforăitor la vreo conferinţă, pe furiş de sutană la slujbă, râsul interzis, oprit. Când te hăhăi încontinuu scoţi toată energia hazlie din tine. Ţine-o acolo, nu ne grăbim nicăieri.

Mai râd din când de câte-un râs, dar mă mir mai mult, cu un zgomot fals, de cât de diferit se exprimă bucuria.

Unii caută apreciere în râsul exterior. Nu râd, deşi le stă pe ţeavă, până nu primesc un “ha, he, hi” de confirmare. La stand-up comedy, de exemplu. Unde majoritatea glumelor sunt proaste, dar se râde mult. Se mai şi aplaudă în timpul ăsta…

Cu aplauzele e altfel. E atunci când te întâlneşi cu o palmă care vrea să o bată pe alta. Şi nu, nu înseamnă tot timpul că îţi iei bătaie, ci uneori, în cazurile fericite, simţi bătaia pe umăr. Totuşi, la fel ca la râs, aplauzele prelungite, de cele mai multe ori, mi se pare că vin direct de pe câmpul de luptă.

*bucuria e scurtă*

Foto: tumblr.com