Suntem toți niște cosmonauți pierduți

It’s all about being high and down at the same time…

Cu aceste cuvinte începe spectacolul regizat de Radu Afrim și în aceste cuvinte aș putea rezuma mesajul piesei Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, piesă care a ajuns deja la a treia reprezentație pe scena Teatrul Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Suntem plimbați în mai bine de două ore prin spațiu, prin cosmosul conceput de scriitorul piesei, scoțianul David Grieg și colorat de regizorul român.

În spațiu, totul e altfel. Timpul se calculează altfel, anii curg, capsula Harmony 114 e pierdută prin cosmos de 13 ani. Cei doi cosmonauți, Casimir și Oleg își amintesc de femeile din viața lor, fie unele din ele doar niște chipuri alb-negre pe câteva cărți de joc.

Nastasia e fiica lui Casimir, cea căreia i-a promis că o să se întoarcă de sus, dar de care nu-și mai aduce aminte. Nu mai știe cum are părul, ochii, plimbarea prin spațiu îi șterge amintirile. Oleg, în schimb, își amintește de Adriana, fata pe care n-a îndrăznit s-o mai caute, cea pe care a iubit-o și căreia vrea să îi lase ultimul mesaj. Ea, așteptând telefonul de a doua zi și văzând apoi că nu o mai caută, mai mult ca sigur l-a uitat.

Spațiul, în imensitatea lui, nu ne spune altceva decât că suntem singuri. Că navigăm precum niște comete și ne întâlnim la întâmplare, că ne adunăm câte doi, trei și-apoi dispărem, ne blocăm. Putem rămâne blocați și pe Pământ, iar cei din spațiu așteaptă semne de la noi.

Nastasia, fiica lui Casimir, e blocată. Ea așteaptă semne din spațiu, de la tatăl ei. Încearcă să scape la fel cum încearcă să-și găsească iubirea. Dar în blocaj, iubirea capătă forma unor bacnote. După ce Keith, cel căruia îi dăruiește o cravată și inima ei, dispare, își schimbă gândurile și părerile despre bărbați și se-ntovărășește cu Sylvia. Apoi apare Eric dispus să-i cumpere totul. – Ești bogat, domnule? –Sunt norvegian!

Când văd lumea, bărbații o văd prin ochii lor, ei sunt în imagine, cum e camera de filmat în film; când vedem noi lumea, suntem în film, Sylvia.

La final, înregistrarea este încheiată. Oleg își încheie mesajul către Adriana. Vivienne, soția pe care Keith a părăsit-o nu reușește să-i înțeleagă indiciile sau să meargă mai departe. Cei ce se limitează, rămân în urmă.

Dacă e să ne eliberăm de pe pământ trebuie să ne cunoaștem mai întâi limitele.

Radu Afrim a reușit ce și-a propus, a lucrat fiecare scenă în alt registru, cel puțin pe plan estetic. Ne-a prezentat un spațiu așa cum l-ar percepe aprope oricine, haotic. Te duce puțin cu gândul la Odiseea lui Kubrik, mai ales că regizorul e și amintit în piesă. În rest, ca-n piesele lui Afrim și nu numai, cuvinte obscene, nuditate, englezisme, rime, cântece, dans, multă culoare și lumini. Să nu uităm coloana sonoră care poate fi chiar mai plăcută decât piesa în sine. Regizorul se bazează pe imagine și lasă pe fiecare să-nțeleagă piesa în felul lui. Cu cât rămân mai multe aspecte nelămurite, cu-atât mai bine. Sau cum să pleci de la o piesă de teatru intrigat, nervos, cu-o grămadă de întrebări, prea puține răspunsuri și oasele amorțite de la prea mult stat în sală. Ori poți să adopți un zâmbet tâmp și să te închizi în nava ta. La final, tot vei avea câteva mesaje de transmis din spațiu.

Uneori, tot ce îți dorești e să dispari. Să te pierzi în spațiu. “E normal intratul definitiv in mare?”

Sursa foto: Nicu Cherciu