Septembrie e luna aia… ştii tu, luna despre care parcă îţi vine să scrii ceva. Asta ca să nu stai degeaba. Pentru că da, septembrie poate fi luna statului degeaba. Încă. Luna concertelor cu pistoale şi trandafiri la care lipseşti, luna în a cărei jumătate până nu demult îmi vedeam sfârşitul. Al vacanţei, bineînţeles. Luna în care mai poţi să zaci şi poate să regreţi că te-ai plâns o vară întreagă de starea ta de legumă. E luna în care ai vrea să-ţi prinzi rădăcinile pentru că nu-i nici prea cald, nici prea frig. Poţi purta de toate. Uneori poţi înota în mare şi chiar să dormi în cort. Eu nu vreau sau nu mai vreau să wake me up when september ends. Pentru că septembrie poate fi luna pe care vreau s-o trăiesc. Luna în care înveţi să cânţi la chitară. Asta dacă ai ambiţie şi răbdare. Luna în care îţi reîncep serialele preferate.
Septembrie e atunci când te simţi când cu tot universul împotriva ta, când liber ca pasărea cerului. Septembrie nu e aşa sweet şi rainy ca noiembrie. Şi nici n-ai parte de nopţi ca-n octombrie. Mi-ar fi plăcut ca septembrie să fie o lună fără melodie. Dar ca să fiu sigură de asta, am dat peste cel puţin trei răsfoind interneţii. Deloc remarcabile. Woody Allen are un film, September, care nu-mi stârneşte deloc interesul. Nu ştiu de ce. Poate asta e cel mai interesant la septembrie. E o lună de care poţi foarte uşor să nu-ţi dai seama că trece. Te prinde în prag de ceva, te pregăteşti pentru octombrie cu ale lui foarte tomnatice activităţi ori eşti proaspăt ieşit şi extra epuizat din cuptorul lui august.
Septembrie vine cu linişte. E luna perfectă în care te poţi bucura de singurătate. De orice fel ar fi ea. Fie că apoi începi şcoala sau munca sau dai de oameni noi cumva, fie că te muţi şi laşi ceva în urmă, în septembrie încă te mai poţi bucura de ce n-o să mai ai prea curând. Timp cu şi pentru tine.
5 Comments