Din culisele unei excursii (Lisabona)

Da, am ieşit din ţară! Că tot discutam cu cineva care-mi reproşa subtil că stau degeaba şi m-a întrebat ironic câte oraşe din afara ţării am vizitat. N-am avut ocazia până acum. Iar “ocazia” implică şi bani şi oameni.

Participam în vară la un concurs foto organizat de L’oreal România care oferea 100 de burse pentru 100 de studenţi, iar pe la sfârşitul lui noiembrie (2009) am avut surpriza să aflu că sunt şi eu printre cei 100, urmând ca în decembrie să mă trezesc cu o sumă frumuşică pe card. Prea mi s-a părut că au venit de nicăieri şi tocmai de aceea n-am ezitat să-i cheltui, iar cum pe lista mea “de făcut” aveam şi: IEŞI DIN ŢARĂ!, am zis: să fie! Şi a fost bine! În februarie am plecat în Lisabona pentru câteva zile. Despre excursie, dar mai multe despre oraş am scris aici, plus câteva fotografii.

Aş fi vrut pe blog să postez un fel de jurnal pe zile, cum făceam cândva cu scurtele mele călătorii prin oraşele din ţară, însă s-ar fi potrivit mai bine dacă postam chiar în ziua respectivă. Ori acolo, nu numai că n-am avut net, dar nici timp şi nici gând pentru aşa ceva.

Sunt totuşi câteva aspecte pe care mi-ar plăcea să le înşir aici!

• A fost prima dată când am zburat cu avionul şi trebuie să precizez că mă enervează la culme faza cu deschiloţarea (aruncatul metalelor de pe noi) – data viitoare nu-mi mai iau pantaloni care se ţin de mine doar cu curea;
• Zborul a fost destul de liniştit, nu a fost nevoie să apelez la distonocalmul care aştepta în buzunarul stâng şi nici emetostopul nu trebuia să-l înghit, că n-am avut nevoie;
• E fain să zbori şi noaptea, măcar pentru luminile oraşelor, dar dacă eşti miop, ţine-ţi ochelarii aproape!
• Nu ştiam că se aplaudă la aterizare (silly me!), însă românii aplaudă mai tare şi mai mult ca orice naţie – ori sunt extrem de speriaţi, ori s-au obişnuit să aplaude la orice ca la teatru (cum se face la TNRS);
• Pentru că nu este zbor direct şi ca să nu dormim prin aeroport (deşi cred că ar fi fost o experienţă interesantă), am parcat o noapte la hotel Axor în Madrid; Bă, fain hotel! Am reuşit să ne înţelegem cu lumea de acolo în spangleză;
• Am avut o senzaţie chiar plăcută când, din Madrid înspre Lisabona, deasupra norilor, nu am mai văzut deloc Pământul, ci numai nori pufoşi, un soare atârnat ce strălucea destul de timid şi din când în când, un sfert din aripa avionului ce mă aducea la realitate;
• De la aeroport până la apartamentul unde eram cazaţi ne-a costat taxiul doar 10 Euro, zic doar, pentru că include şi căratul bagajelor în portbagaj;
• Gazda, o tipă super cu care îmi pare rău că n-am apucat să ieşim la o bere; apartamentul la fel de fain, cu toate utilităţile;
• În Lisabona plouă de cel puţin trei ori pe zi, mai ales în perioada asta, dar ploile sunt scurte, răzleţe, urmate îndeaproape de un vânt aspru, nervos; Lisabona – ploaie turbată, vânt nebun – coafura nu rezistă!
• Berea lor – Super Bock – un fel de Timişoreana de-a noastră, e cam rea, dar e cea mai ieftină; în general e destul de scumpă berea la ei, iar în supermarket găseşti, însă la doză minusculă;
• Ştiam din ce-am citit la dono.ro că sunt multe şanse să ne apară în faţă câte-un bătrânel simpatic cu “iarbă” de vânzare; aşa s-a întâmplat. N-am dat numai de unul, ba chiar la un moment dat am început să-i numărăm: au fost 3 în prima zi, 2 în a doua şi câte unul în celelalte – dar asta numai prin centru;
• Marocanii sau ce erau ei, umblă în neştire pe străzile Lisabonei şi fac bani din orice: când plouă, se plimbă în şlapi şi vând umbrele; în următoarea zi, dacă e soare, scot ochelari de soare la vânzare;
• E nebunie în oraşul ăla, sunt în stare să scoată bani din orice: la Fado e extrem de scump, suvenirurile la fel sunt scumpe; în miez de noapte, pe Av. da Liberdade, un boschetar de-al lor lovea cu putere un telefon public, încercând să stoarcă ce s-a adunat peste zi; în alt colţ de stradă, un alt boschetar, cu geacă de piele găurită, profită de faptul că ştie puţină engleză ca să facă rost de câţiva cenţi; automatul de poze de la metrou dă greş şi el şi ne lasă fără 2 Euro; hoţie, chiar nu-s sfinţi; cred că de-aia şi sistemul de închidere al uşii apartamentului era atât de dat dracului;
• În Lisabona, mai bine mergi pe cel mai lung traseu, cu mulţi oameni şi lumini, decât să experimentezi drumuri scurtate pe străduţe înguste, întunecate şi lungi, unde oameni de toate culorile te privesc cu suspiciune şi alţii, mai nervoşi de felul lor, se lipesc de tine; Se vedea pe mutrele noastre de caucazieni că suntem turişti;
• Ce restaurante tradiţionale ce te storc de bani? Am preferat să mergem în Hard Rock Cafe; nu că aici ar fi fost preţuri uşoare, dar a meritat. Am prins şi acea trupă locală de care spunea şi dono, cu solista aceea foarte talentată. Ne-a plăcut şi-am revenit, iar acum sunt şi mai curioasă de Hard Rock Cafe-ul de Bucureşti în care n-am ajuns, încă. În cel din Lisabona aveau Corona exportată de români – cam singurele rânduri pe care le-am înţeles în întregime;
• Dintre toate vizitele şi plimbările pe care le-am făcut, cel mai mult mi-a plăcut la Turnul Belem şi Mănăstirea Ieronimilor, dar şi în centrul vechi, în cartierele Chiado şi Bairro Alto; zona cafenelei Brasileira e chiar faină, în special seara, când se adună talentaţii străzilor şi cântă, dar nici cafeaua nu e de aruncat, plus că poţi sta la o poveste cu Fernando Pessoa, a cărui statuie se află în faţa cafenelei;
• Oraşul nou, Oriente, mi s-a părut destul de artificial, vizita la mall-ul Vasco da Gama mai mult m-a enervat decât să mă încânte, turnul cu acelaşi nume era în construcţii, podul, tot Vasco da Gama, era prea departe pentru picioarele noastre mult exploatate;
• Două localităţi din preajma Lisabonei merită vizitate: Sintra şi Cascais. În Cascais n-am ajuns, am auzit de la alţii din grup că e frumos, e însă o localitate unde e mai bine să mergi vara, având şi plajă. Sintra – prinsă pe timp de ceaţă şi umezeală în urma unei obişnuite ploi, nu e atât de spectaculoasă cum se prezintă, ori m-am enervat eu pentru că pozele erau mai mult gri decât colorate. Totuşi, castelul Pena şi parcul ce-l cuprinde merită vizitate; noi ne-am rătăcit în parc, sunt prea puţine plăcuţe îndrumătoare înspre deloc;
• Portughezii nu prea le au cu engleza şi nu prea merge nici portugleza, dar nici spaniola; am avut impresia că dacă le vorbeşti în spaniolă, reacţionează precum unii unguri mult prea mândri de la noi atunci când le spui ceva în română; nici cu limbajul semnelor nu te descurci prea mult; totuşi, poţi să faci abuz de OBRIGADO (=mulţumesc) şi DISCULPA (=scuze), cel din urmă având o pronunţie atât de simpatică, încât n-am scăpat de el nici acum; sunt, totuşi, nişte oameni curios de interesanţi şi plăcuţi, parcă puţin cam trişti;
• La întoarcere, în aeroportul din Madrid, am experimentat cu toate simţurile prezenţa românilor ce aşteptau zborul spre Cluj; mai multe persoane din grup au folosit expresia: beşină românească;
• Per total experienţa Lisabona a fost una chiar interesantă, mai ales pentru o primă ieşire din ţară; e un oraş extrem de colorat, unul – după cum am mai spus – cu multe suişuri şi coborâşuri, că doar e situat pe şapte coline;

Mai multe fotografii am să postez zilele acestea pe blogul foto, peste care s-a cam pus praful.