ReconsTIFFuirea

Dacă anul trecut am avut câteva episoade de AminTIFF, post TIFF, festivalul ce crește vizibil Clujul prin toate bucuriile mai mult sau mai puțin cinematografice oferite, anul acesta se cere o reconstituire a experienței mele prin festival.

E avantajos să locuiești în Cluj și să nu te stresezi de cazare sau rătăcit prin oraș pe timp de festival, dar e mai complicat când ești un copil care uneori încearcă să fie și om mare. Până când se vor oferi concedii legale pe timp de festivaluri, se împacă și capra și varza… și cartofii.

Numărul de filme văzute anul acesta a scăzut nevăzând cu ochii, dar cred că etapele de digerare a unui festival drag se transformă cu un scop. Dacă anul trecut n-am văzut altceva decât filme în afara programului de muncă, am ajuns acum, într-un final, la savuratul festivalului pe slow motion, fără prea multă alergătură, cu pauze de masă sănătoase, în căutarea unor filme și întâmplări care să mă reseteze la final de zile grele de pe planeta pământ.

În acest sens, mi-am încheiat experiența la TIFF și am fugit la FITS (traseu obișnuit de ceva ani), cu Planeta Petrila, de care am aflat apoi cu bucurie că a fost apreciat de publicul festivalului și a fost și premiat.

Dramele orașelor mici care “se dărâmă” vizibil și unde unii oameni se mai zbat să aprindă lumini prin cultură nu-mi sunt străine. Chiar de curând am stat să fac o listă cu oamenii care m-au salvat să nu mă sting în anii cât am reușit să stau în Zlatna – orașul meu miniero-natal, care m-a poluat și tulburat. Povestea Petrilei din documentarul lui Andrei Dăscălescu m-a apropiat și mai tare de rădăcini, răscolind niște amintiri despre oameni dragi din zona aceea care nu mai sunt printre noi. M-am bucurat să-mi văd și o verișoară în film, dar cel mai mult m-a surprins descoperirea mai amănunțită a personajului care este Ion Barbu, un Jodorovski mioritic pentru mine, dacă îmi permiteți. Chiar dacă unele conserve din Petrila s-au dărâmat, îndârjirea calmă și aparent visătoare de care a dat dovadă Ion Barbu a adus și sigur aduce mai multă lumină și zâmbete pe acea planetă care mi-e atât de familiară. Tare bine ar prinde o caravană cosmico-minieră cu proiecția documentarului pe alte micro planete românești tot mai zbuciumate de ruine.

Sunt suficient de alandala încât să încep poveștile cu finalul lor, dar de ceva vreme nu mă mai ghidez cronologic. Până să fac totuși un top al filmelor văzute la TIFF (pentru că norocul de a alege numai filme bune m-a urmărit și anul ăsta), mai am de povestit câte ceva despre cea mai frumoasă zi petrecută la TIFF ever. 

Weekend la Castel cu zânele

Sunt convinsă că nu doar pentru mine, ci pentru mulți dintre cei care au fost prezenți duminică, 4 iunie, la Bonțida, proiecția filmului mut Metropolis, acompaniată live de orchestra Filarmonicii Transilvania, se claseză în top experiențe la #TIFF2017. Nu am ajuns eu la toate proiecțiile de la Bonțida din cadrul festivalului de film, dar sunt convinsă că a fost record de participanți și voie bună. Recordul personal și bucuria principală mi-a fost că în sfârșit Filarmonica Transilvania a acompaniat un film la TIFF, întâmplare la care visez de ceva vreme. Mă bucur de acest trio împlicat în reușită: TIFF, Centrul Cultural German și dirijorul Stefan Geiger care a făcut minuni la fiecare întâlnire cu orchestra filarmonicii clujene. 

19059713_1706337102717248_9111708663914458962_n

Am ajuns la castel împreună cu orchestra și cu toate zânele pe care mi le-am adunat să se bucure cu mine de această întâmplare. Să poți umbla desculț în iarbă, să te legeni lângă lac în hamac, să mănânci cele mai bune sandwich-uri vegane și să te revezi cu oameni pe care doar pe la festivaluri îi întâlnești – deja îmi părea totul de neprețuit. 

E drept, când hălăduiești o după-masă întreagă la castel din loc în loc, cu o oprire cu Raluca Ciornea (fotograf oficial TIFF) în tufișuri pentru o scurtă și amuzantă ședință foto, nu ai nici o șansă să mai prinzi un loc bun de vizionat. Dar la ce lună am avut, fundalul sonor și plimbările în căutarea liniștii mi-a fost destul cât să mă încarc pentru toate zilele de alergătură între muncă şi filme ce mi-au urmat.

Filme la TIFF 2017

De departe cel mai bun film pe care am reuşit să îl văd la TIFF anul acesta a fost “Incidentul de la Hilton”

Câştigătorul marelui premiu la Sundance 2017, în regia lui Tarik Saleh, o producţie Suedia-Danemarca-Germania, te loveşte în moalele capului, dacă-ţi mai găseşti capul pe umeri la final de vizionare. Poliţia coruptă şi sistemul în general doare şi mai tare când se deschide în faţa unor membri care încă se încăpăţânează să lupte pentru scopuri bune. Sau cum un poliţist se deschide la minte prins în matrix. Filmul va fi proiectat şi în cadrul retrospectivei TIFF de la Bucureşti.

Al doilea în top e “O nuntă” sau Noces (r. Stephan Streker), care aduce mai aproape de publicul ce se hăhăie în sală privitor la tradiţiile pakistaneze legate de căsătorie, o dramă ce te lasă cu dinţii încleştaţi, la final de film, în popcornul pe care habar nu am cum reuşesc să şi-l gestioneze unii să le ajungă un film întreg. Condiţiile în care stai uneori să vezi un film la TIFF îmi depăşesc puterile, dar privilegiul de a urmări astfel de producţii pe marele ecran şterge orice urme de deranj.

La capitolul documentare am prins două pe care le-am savurat fără suflare: Amatori în spaţiu – sau despre cum ego-ul poate distruge o relaţie şi o muncă ce depăşeşte barierele planetare şi Exod de suflete – sau strigătul evreului interior pe care-l poartă fiecare ascuns pe undeva.

Din catetgoria martorii lui Mărculescu (care lansa zilnic recomandări în cadrul festivalului), dar şi pentru că încă mă mai atrag filmele greceşti, am văzut PARK – care mi-a amintit de “Tribul” cumva şi nu m-a îndepărtat de viziunea disperată a filmelor greceşti de a lansa semnale de alarmă. Tribul grec din satul olimpic ne prezintă o poveste despre adolescenţi nebuni şi câini, despre nevoia de apă şi sex, de atenţie şi despre foooarte multă nelinişte. De văzut dacă ai nevoie de 100 de minute de turbulenţe.

Din competiţia TIFF de anul acesta nu am reuşit să văd decât “Regele fără un ochi“, care mi-a cam plăcut, ce-i drept, ca orice film ce abordează probleme politico-sociale şi se desfăşoară între patru pereţi, cu dialoguri coerente şi răsturnări de situaţie, unde mai pui că se vorbeşte în spaniolă. 

Menţiuni speciale:

  • revederea Catifelei Albastre – de Lynch, şi singurul film care m-a purtat 100% în poveste, uitând total de mine.
  • Regele Belgiei – filmul care a deschis festivalul şi care a fost o bucurie de la cap la coadă – musai de văzut pentru reîndrăgirea balcanilor şi a sufletelor pierdute ce se regăsesc în bucuriile cele mai simple.
  • scurtmetrajul Sing, care a luat Oscarul anul acesta – o minunăţie în care copiii mai dau o lecţie adulţilor îndârjiţi spre faimă cu orice preţ.
  • “Nu vă daţi jos pantofii” – probleme de familie, compromisuri mai mult sau mai puţin involuntare, relaţii eşuate continuate prin acceptare mai mult decât resemnare – un film mic şi simplu, cum l-a descris regizorul Szabolcs Hajdu.
  • “Jack” – proiecţie austriacă despre crimă şi poezie şi primul film văzut la sala studio a Universităţii Sapienţia, spaţiu fain, numai bun de explorat pentru diverse evenimente.

Mai pe scurt, am avut un TIFF de om aşezat şi muncitor şi mai puţine aventuri şi hălăduieli ca în anii anteriori, nu degeaba mi-a spus Grindean, magicianul TIFF-ului că de-aia sunt obosită, că n-am mai fost pe la petrecerile TIFF. Ne revedem la anul, cu mai multă energie. Între timp, sunt bucuroasă că după 7 ani sunt parte din această poveste pe care festivalul o ţese peste Cluj. 

Articole similare:

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *