Mi-e frig la cap

Am scormonit din mine atât de mult, încât parcă n-a mai rămas nimic. Nu-i nici pe departe vorba c-aş fi dat ce aveam mai bun din mine. Nicidecum. Presupunerea nu e dacă e bun sau nu, ci mai degrabă că era o metodă ce ajuta la împărţeala gândurilor ce acum îmi lipsesc. Cu invidie, dar şi indiferenţă privesc textele, uneori repetitive, dar binevenite, ale oamenilor care încă au idei, cărora un gând încă li se mai aşterne pe hârtie-reţea socială, buze, cărora nu le lipseşte îndrăzneala şi cheful de a mai arăta din când în când câte o urmă de sensibilitate naivă. Simt că mie mi-a pierit bucuria şi dorul unui simplu text scris. Despre orice. Uneori în pauzele lungi şi dese cheile se pierd. Cu prea multe preocupări pământene, care-s mai degrabă banale, despre simpla supravieţuire, pierd gândul de supra-vieţuit cumva, într-un fel nu special, cât diferit din vreme-n vreme. Cad armurile inclusiv în ceea ce credeam a fi mai puternic. Scenarita cronică. Şi asta pentru că gândurile-mi reuşesc să mă sperie, sunt închise cu lacăte mari în cufere ruginite, sunt întunecate şi copleşite-n hăuri. Şi cum încă nu simt că m-am trezit într-o lume mai bună în care Trump nu e preşedinte în SUA şi nici PSD nu are procent majoritar, ce imbold să le dau scenariilor mele spre bine pe gerul ăsta?

foto: Eugenio Recuenco

Articole similare:

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *