Cum a spart ceaţa gheaţa la Smida Jazz Festival

„Avem o cântare în august la Smida”, mi-a spus un amic cu ceva vreme înainte de a afla de festival. Apoi au început să tot apară informaţii. Nu ştiam exact dacă o să ajung, suna bine, am căutat pe hartă locul, nu am mai auzit nici cuvântul ăsta până acum, dar după ce l-au anunţat pe Ilhan Ersahin am ştiut că voi fi şi eu acolo.

Cum fusesem cu două săptămâni în urmă la o cabană aproape de Răchiţele, drumul spre Smida promitea la fel ca festivalul, câteva revederi. Am ajuns vineri spre seară, ne-am instalat rapid corturile, cu Arcuş Trio în fundal şi nerăbdarea de a ajunge cât mai repede la scenă.

Perimetrul festivalului e uşor şi rapid de explorat, barul într-o parte, zona de food în cealaltă, jetoane şi suveniruri la info point, camping-ul foarte aproape, pădurea peste tot, iar ceaţa tot mai deasă.

Reality loop – checked!

Loop Doctors, veniţi din Ungaria cu un mix de jazz, drum ‘n’ bass, jungle, hip-hop și rap, întreabă publicul What is real?, în introducerea unei melodii. În căutarea răspunsului, luată ca un îndemn din partea medicilor din buclă, îmi vine să mă uit direct pe cer, după stele. O prietenă îmi întrerupe realitatea, cu a ei: „E plină luna aia?”. Mă întorc la lună, îi spun că ieri a fost, dar wow ce faină e şi azi sub ceaţă. Aşa că mai privesc o dată, apare o altă realitate:

La Loop Doctors a venit şi ciobanul – auuu!
La Loop Doctors a venit şi ciobanul – auuu!

Totul pe fundalul sonor: „What you see is not real, What you feel is what’s real”

Cu cheia realităţii primită muzical de la Loop Doctors, am ştiut deja că descoperirea primei ediţii a festivalului de la Smida e o idee chiar bună.

Ilhan Ersahin’s Istanbul Sessions – Tribaljazz cu picioarele goale

Prima impresie după lăsarea ceţii şi a frigului, în contextul în care am mers la festival cu două cupluri: la Smida trebuie să mergi cu cineva să te încălzească, să fie două guri ce suflă-n cort. După concertul de vineri, al turcilor, mi s-a încălzit suficient suflarea, cam cât pentru un întreg camping. Imaginea pentru vis era şi ea pregătită, la Ilhan Ersahin’s Instabul Sessions mi-a fost dat să văd cea mai frumoasă adunare de oameni dansatori în ritmuri tribalo-jazz şi a fost prima dată când am plâns la un astfel de concert. Lacrimi de crocodil fericit printr-o mlaştină ce-i înghiţea doar pe cei ce nu se mişcau. Publicul nu mai voia să se oprească, artiştii nu mai aveau energie să se tot întoarcă pe scenă. Sebastian Studnitzky a cântat alături de ei şi a revenit şi el, de fiecare dată. Am mai prins trupa acum doi ani la JazzTM, dar dalele din Piaţa Victoriei nu pot vibra sub picioarele mulţimii, mai ales când publicul stă pe scaun.

Sâmbătă, 20 august, trecut de ora 3 am, ceaţa ocupă 80% din peisaj în orice parte ai privi. După jumătate de oră de stat la coadă la clătite, revenit la foc, unde câţiva oameni tot pasau o chitară (bă, care ştie cânta?), Ilhan concluzionează în amintirea concertului greu încheiat, unde a revenit ba chemat de public, ba de basist în genunchi: românii sunt foarte greu de oprit! E obosit, spune că nici nu mai ştie cine e, luna august pentru el a însemnat, până acum – New York – Istanbul – Bucureşti – Cluj. O fană îl felicită entuziastă, „Congratulation, you were awesome”, Ilhan scoate un simplu: Oh, really?

Un public foarte la locul lui

Oamenii pe care i-am văzut în public în cele două seri de festival au fost foarte la locul lor – la propriu şi figurat. Fie că priveam în stânga sau dreapta, în căutare de feţe zâmbitoare, dorind să aflu dacă numai mie îmi vine să urlu de bucurie pe acolo, mereu dădeam de câte un răspuns sincer, pe câte o figură pe care m-aş fi aşteptat oricum s-o văd la festivalul ăsta. M-am întâlnit (sau măcar m-am bucurat de prezenţa lor de la distanţă) cu oameni din Oradea, Arad, Alba Iulia, Timişoara şi mulţi din Cluj, bineînţeles.

Enter Smida – Exit Oz – locul unde mi-au zâmbit norii

I-ascult pe timişoreni de ani de zile, i-am prins în diverse formule şi locuri, dar abia la Smida, călăuziză de un curcubeu ce se plimba pe cerul cu nori zâmbăreţi, am reuşit să ies din Oz.

Exit Oz au cântat pe lumină, în timp ce soarele se încăpăţâna să participe şi el la concert. La un astfel de festival nu cred că se poate vorbi de “trupe de deschidere”, la modul în care mulţi le înţeleg. Poate nu le-aş zice nici măcar introductive. Drept e c-aş fi preferat să-i aud pe întuneric, pentru că stilul lor, deşi în tura asta mi-a cotrobăit prin minte mai mult ca niciodată, tot e uşor nocturn. Iar Exit Oz pe timp de ceaţă e pe lista mea de TO LISTEN. După bisul nerealizat, dar suficient de cerut, sper ca la anul să bifez şi această dorinţă. Vocalo-saxofonistul mi-a spus oricum că la Smida e mai fain ca la Gărâna, deci nu găsesc nici o piedică în împământenirea acestei dorinţe.

exit-oz

Sebastian Spanache Trio, o altă trupă de jazz timişorean, una mai jazz şi mai mult de liniştit mintea decât de pus la bătaie, a venit cu melodii noi, cu un solo de tobe de nota 10 şi, pentru mine, cu o legătură, aflată aşa pe surse sigure, între prezenţele timişorene de pe scena festivalului. Vă spun şi vouă, poate vă interesează, cândva demult, Radu Pieloiu (SST) a cântat cu Alex Iovan (Exit Oz), în mai multe trupe, printre care prima trupă în care cel dintâi a activat, Lile. Căutaţi şi ascultaţi numai după ce vă potoliţi pofta de jazz.

Sincer, pe Uptake Quartet, deşi i-am ascultat la soundcheck, înainte de a căuta un adăpost pe timp de ploaie (care şi ea a fost scurtă şi la momentul potrivit la Smida), nu i-am prea simţit integraţi în povestea mea de munte cu ceaţă şi muzică. O să le mai dau o şansă pe youtube, totuşi.

ozn-smida

STUDNITZKY QUARTETT, care au încheiat programul festivalului, sunt aşa cosmici, că ar putea să pună de o sectă în jazz. Eu i-am auzit oricum cum trag clopotele în spaţiu.

Cercul Întreg a venit cu jamm session-ul sâmbătă – ne-au bucurat înainte de concertele de la scenă şi apoi toată noaptea la foc. Nu s-a mai pus problema căutării unui om care cânta la chitară, ci mai degrabă statul la rând pentru un loc cât mai aproape de foc, unde două fete dansau de parcă erau la concurs. Mi-a plăcut percuţia, dar fluierul uneori mă scotea din ritm. Somnul la cort a fost scurt şi puţin, dar aerul muntelui şi muzica mi-au ţinut pleoapele sus cam tot weekendul.

smida-1

May jazz change all the people!

La Smida Jazz Festival clar ţi se ia ceaţa de pe urechi, dar şi mai departe, se curăţă cât de cât, spre suflet, însă insist, dincolo de muzică, procesul nu este posibil fără ceaţa reală care ne-a înconjurat şi surprins, alături de brazi şi luna tot mai mult acoperită, ceaţă prin care poţi reuşi să vezi, de fapt, mai mult. Cu puţină imaginaţie. Dar ce e jazz-ul, dacă nu muzica ce te îndeamnă cel mai uşor la ţesut idei ce se pot dovedi a fi drumuri limpezi, chiar şi prin ceaţă.

La Smida am simţit ceva ce nu e doar poveste: jazz-ul e muzica pe care o face şi publicul. Muzica lucrată împreună.

Jazzul înglobează genul muzical fără gen, descătuşarea de etichete, îmbunătăţirea genurilor muzicale constrânse, planificate, limitate.

Băiatul paznic de la scenă, ce cu o seară înainte îi privea suspect pe câţiva dansatori mai îndrăzneţi din faţa scenei, în frunte cu băiatul cu părul creţ şi desculţ – pe ritmuri jazzytribale – a doua seară era printre primii care se mişcau – chiar aproape pe ritm.

Pe scurt, fu fain la Smida. Sincer, pentru mine, chiar cel mai fain din vara asta, ca atmosferă, loc, muzică şi oameni. Nu ştiu exact cum, de ce, când a fost pus la cale acest festival, ştiu doar că trebuie dus şi mai departe. La multe ediţii înainte le doresc! Şi la mai multe opţiuni de hrană pentru vegetarieni, rogu-vă!

ceata-la-smida

Credite foto: Luxa Roxana Emilia şi Diana Câmpean

Articole similare:

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *