Restanţe de la #FITS2014

(A trecut mai bine de o săptămână de când am început să scriu textul, dar după întoarcerea în Cluj de la fits, evenimentele, festivalurile, concertele şi munca… au curs gârlă. Nu pot totuşi să nu las aici ultimele impresii despre ce am mai văzut la festival, că n-am stat locului vreo clipă nici acolo.)

La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu sunt prinţesă. Asta din cauza prenumelui, asociat cu cel al răposatei prinţese de un voluntar din Coreea de Sud, acum doi ani – Ion. I-a spus aşa şi altei prinţese, adică o Diana, cu care m-am împrietenit de atunci. După festival, acum mai exact, sunt ca prinţesa, moartă adică, chiar dacă respir, că se-adună şi oboseală gârlă de visez patul şi-n vis, dar şi tristeţea aia dată de “întoarcerea acasă”. Gata cu multe spectacole de teatru pe zi şi poveşti cu oameni din lumea asta, gata cu clubul festivalului, locul de unde mi-am propus de prea multe ori să plec la o oră rezonabilă, locul de unde nici muzica (groaznică şi anul ăsta) nu m-a trimis devreme la culcare.

Cotrobăi acum uşor prin memorie şi am să vă povestesc, pe scurt, despre ce-am mai văzut la festival:

Cabaretul Cuvintelor – am rămas cu un gust amar după reprezentaţia în franceză, pentru că n-am reuşit să urmăresc, din cauza locului, textul lui Vişniec, dar am fost răsplătită, după ce n-am mai prins loc la spectacolul numai cu VIP-uri al festivalului “Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, şi am ajuns la reprezentaţia celor de la Facultatea de Teatru, Film şi Televiziune din Cluj-Napoca. Am devorat textul, mi-a plăcut şi spectacolul studenţilor (an II), regizat de Miriam Cuibus. Pentru că sigur o să se joace şi la Cluj, nu vă spun prea multe, doar că merită călătoria proaspătă prin lumea cuvintelor de tot felul. 

Cabaretul cuvintelor- M. Visniec- Anul II actorie FTT-UBB-Foto- Andrei Niculescu
foto: Andrei Niculescu

Nori/Mraky/Clouds – a fost spectacolul meu preferat din această ediţie, aşa că îi voi rezerva un loc special în următoarea postare, că simt că merită mai mult de câteva rânduri scurse din memorie. Dans la #FITS2014

Cu dans mi-am început festivalul, cu minunea de Zic Zac, iar la dans m-am întors abia pe final de festival. Am văzut Mozart Steps (coregraf: Gigi Căciuleanu) şi-am ieşit de acolo fără prea multe impresii. Voiam să mai văd ceva coregrafiat de el înainte de a-mi finisa părerea, care nu era prea bună. Da, e un spectacol vizual aparte, dar actorilor şi studenţilor sibieni mi se pare că le cam lipseşte graţia în paşii de dans. E drept, au făcut eforturi şi le apreciez, nu e ca şi cum ar fi dat-o în bară, dar după ce i-am văzut pe dansatorii de la Cisne Negro câteva ore mai încolo, ăsta e cuvântul fără de care au fost făcuţi paşii lui Mozart… graţia.

Târziu în noapte am ajuns la Flying (Bulgaria) la Cavas, dacă tot mi-am propus să ajung prin toate sălile centrale cu teatru. Din nou, problema subtitrărilor. Le vedeam, dar nu la timp, apoi a început un întreg spectacol al fonturilor care m-a îndepărtat de reprezentaţia propriu zisă, destul de obositoare în acest caz. N-am zburat fără turbulenţe prin povestea fulgilor de nea şi am aterizat cam forţat, lucru ce-l las şi în seama oboselii.

Era să uit, tot sâmbătă, am fost şi la Freak Show – one x 13 man show marca Florin Piersic, pe care-l apreciez şi care a avut o serie de poante chiar bune, dar cumva spectacolul e prea lung, unele bucăţi nu m-au prins cum trebuie şi, din păcate, lucru observat la mai multe spectacole româneşti, subtitrarea pentru străini – şi erau destui în sală – a lipsit cu desăvârşire. E festival internaţional, totuşi.

Ultima zi de FITS m-a bucurat cu unul dintre spectacolele aşteptate, adaptare după cartea mea preferată din copilărie, Prinţul Fericit. Regizat de Radu Alexandru Nica, n-are cum să dea greş. Eu am participat la repetiţia cu public, iar la final regizorul a spus că spectacolul va fi mai bun, fără eventualele greşeli. Nu ştiu care-au fost alea, actorii de la Iaşi, foarte tineri majoritatea, au fost plini de viaţă şi m-au purtat plăcut prin poveste.

Seara mi-am încheiat-o cu spectacolul “Întoarcerea acasă” (r. Peter Stein) care-a însemnat mai mult o revenire – şi în spectacol, a personajelor, cât şi pentru mine, ca revenire la teatru clasic. Însă titlul mi-a dat fiori în ideea în care a închis festivalul pentru mine şi a trebuit să mă întorc pe bune acasă apoi. E drept, cam greu, cu o noapte prelungită la Clubul Festivalului, unde deşi am spus că stau puţin, am cam uitat de mine.

Ca de fiecare dată, abia aştept următoarea ediţie, atât pentru doza de teatru, cât şi pentru toate dialogurile pe care le port acolo cu oameni din industrie şi nu numai, discuţii de care mi-e dor şi de care mi-a fost tare greu să mă desprind, ştiind că mă întorc la un fel de izolare în mintea mea.

Ne revedem la anul, FITS! Să creşti mare!

 

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *