Am aşteptat întoarcerea la Cluj pentru a scrie despre senzaţiile trăite acasă, de Paşti, într-o mini-vacanţă de regăsire. Poate un titlu mai potrivit ar fi fost întoarcerea fiicei risipi…te, dar am făcut prea multe asocieri uşor nepotrivite în zilele pascale, încât am renunţat.
Dar tot despre o întoarcere este vorba. Nu ştiu dacă vă amintiţi senzaţia din copilărie care se instala în mintea, sufletul şi pe feţele tuturor copiilor înainte de vacanţă. Pentru mine una demult pierdută şi căutată în diverse mici bucurii, mirosuri, sărbători, dar degeaba.
Totul până când, într-o zi în care toată lumea ieşea la grătare, eu făceam giumbuşlucuri prin Cluj pentru a înscrie filmul unui prieten la competiţia locală TIFF, după care m-am îndreptat mai mult nevrând spre casă. Mi-am regăsit minusculul oraş natal plin de surprize: multă verdeaţă, multă linişte, puţini oameni pe stradă, iar pe scara blocului, cele mai interesante mirosuri. Parcă la fiecare etaj se pregătea ceva diferit… iar la ultimul, acasă, nu se pregătea decât aşteptarea mea. De aici până la deconectarea de orice altceva, n-a mai fost mult. N-am intrat în spirit de sărbătoare, ci în starea de vacanţă furată de anii ce au trecut după terminarea şcolii. O senzaţie pierdută undeva printre băncile liceului.
La mine acasă sau pe Marte, cum îmi place să-i zic, de Paşti se adună toată lumea. Ştiu, sună ca o compunere de generală, dar asta e şi trăirea pe care mi-o oferă popularea oraşului de sărbători.
Bizar pentru mulţi, din câte am aflat, este obiceiul meu preferat de Paşti: Vineri seara, pe toată Valea Ampoiului, lumea se adună în cimitir. E un fel de zi a morţilor, în care cei care încă mişcă, aprind câte o lumânare la mormintele celor plecaţi. Desigur, e şi prilej de reîntâlnire cu mai toţi cei plecaţi de-acasă în timpul anilor, dar din fericire pentru mine, nu mai e de ceva vreme prilej pentru neamuri să mă tragă de fălci.
Iar noaptea, după ce se goleşte cimitirul de… viaţă, rămân doar sclipirile lumânărilor. E foarte plăcut să rămâi să le priveşti… să-ţi imaginezi poveşti despre vieţile trecute sau poate chiar istorii triste ale mormintelor rămase fără lumină.
Ce nu-mi place acasă de Paşti e a doua zi… sâmbăta, când se adună lumea la biserică pentru a lua Paşti. Nu-mi place nu pentru că e înghesuială în biserică, iar mulţimea de lumânări (de data asta închise) şi mirosuri tămâioase mă fac să mă dezechilibrez, ci pentru că tineretul marţian a excelat mai mereu în a-şi etala cele mai vulgare, dar noi, desigur!, ţinute în ziua respectivă. Nu mi-s dragi tare nici bârfele auzite în treacăt prin curtea bisericii sau privirile mai mult decât curioase, îndreptate înspre persoanele necunoscute.
Noaptea, cu un sfert de oră înainte de ora 12:00, toată lumea invadează cimitirul. Pardon, cimitirele, că sunt două, lângă două biserici, despre care, iertată-mi fie îndrăzneala, în fiecare an am impresia că se războiesc. Nu sunt singura care-şi imaginează că există o rivalitate amuzantă între cei doi preoţi, dar anul ăsta am stat să şi observ cum se manifestă, de data asta, rivalitatea enoriaşilor. E şi ăsta un spectacol, iar pe unii, graba de a cânta mai tare sau de a înconjura mai repede biserica, îi face să uite “pentru ce ne-am adunat”.
În zilele ce urmează se instalează liniştea, cel puţin în timpul mesei, că bucate sunt cu carul şi parcă să mănânci devine un nou hobby. Şi nu numai. Pe lângă clasicul stat cu familia, am preferat acum să dorm cât n-am dormit în săptămâni, să răsfoiesc nişte pagini şi să explorez împrejurările orăşelului care nu mai are demult cărări surpriză… dar care, pare-se şi-a aliniat frumos planeta în prag de sărbătoare şi mi-a adus o surpriză din trecut: regăsirea senzaţiei de linişte dată de spiritul vacanţei. De luat în doze mici şi concentrate!
Sursa foto: marssociety.org
Be First to Comment