De ceva vreme visez că fumez. Bine, am visat iarbă în repetate rânduri, dar uneori şi visele parcă se adaptează condiţiilor, aşa că am continuat să visez ţigări normale. Pachete care mă aşteptau ca nişte indicii, dar de fiecare dată mă trezeam înainte să-mi inund simţurile în fumuri.
Nu-s fumătoare, dar îmi plac fumătorii. Mult. Nu acei care au casele şi hainele înecate în mirosul de tutun ori cei care se ascund de cei din jur şi se îndoapă cu gume şi alte înmiresmate, dar nici cei care ceşesc ţigări sau bombardează strada cu chiştoace. Îmi plac fumătorii serioşi şi visători, cei cu poveşti în genul cum m-am apucat eu de fumat la 15 ani, cum am fumat prima ţigară cu mama, cum am renunţat la fumat de prea multe ori şi cum m-am reapucat pentru că-mi place să fumez. 
În schimb, fumătoare pasivă sunt de foarte mult timp. În liceu eram printre puţinii nefumători din “gaşcă” şi toţi erau convinşi că până pe-a doişpea o să fiu de-a lor. N-a fost să fie. La facultate tot pe lângă fumători m-am trezit. Mereu a fost o plăcere să le ţin companie, mai ales la cămin unde aveam un loc special pentru fumat.
Am două prietene culese din anii afumaţi ai studenţiei care aproape ca m-au convins (neintenţionat) să mă apuc de fumat prin pasiunea lor pentru ţigări. Una din ele era mai mult decât comică în tentativele ei de a se lăsa de fumat. O dată m-a rugat să-i ascund pachetul de ţigări. I l-am pus aproape sub ochi, dar nu şi-a dat seama şi la scurt timp a alergat la magazin să-şi cumpere altul. Altădată s-a enervat şi şi-a aruncat pachetul pe geam. N-a trecut mult timp şi am văzut, privind de la mansarda căminului, o furnicuţă care căuta un pătrăţel albastru printre materiale de construcţie. Cel mai interesant a fost când şi-a sigilat pachetul de ţigări lipindu-l de uşă, apoi a trecut la una pe zi, după care mi-a lăsat mie pachetul în grijă. Mare greşeală, pentru că eu, ca o bună prietenă, ca să o ajut să renunţe la ţigări, făceam pe generoasa cu alte colege de facultate, mai în criză de bani. Şi aşa a renunţat şi la una pe zi. Dar i-a trecut repede. Fumează şi azi. Uneori fumam cu ea trabucuri noaptea prin parc. De-alea ieftine, la bucată. Doar aşa, să scot şi eu fumuri.
Cealaltă prietenă fumătoare e cea care mă face să mă fascineze atât de mult fumătorii. Tentativele ei de a se lăsa au fost doar vorbele pe care le arunca în vânt după câte-o criză de tuse sau de buzunar. Fiinţa asta fumează cu SETE! Are un stil de-ţi face poftă. Şi cel mai scârbit de ţigări om ar trage un fum în preajma ei. E genul de om la care dependenţa e pe a doua treaptă. Ea fumează pentru că-i place. După ce-o cunoşti ai zice c-o defineşte, că s-a născut cu ţigara în mână, scoţând cerculeţe cenuşii în loc de scâncete.
Prima mea încercare serioasă de a mă apuca de fumat a venit aşa dintr-un moment de letargie studenţească şi, cu asta în căşti, m-am îndreptat în miez de noapte spre cel mai apropiat nonstop şi mi-am luat un pachet de Winston. Asta din precauţie, că de-alea fuma colega şi parcă aveam deja sentimentul că n-o să dau gata un pachet de ţigări. Şi pentru că n-am fost niciodată fan brichetă, mi-am luat o cutie de chibrituri. Am pornit pe străzi. Era noapte şi eu zâmbeam pe furiş cu mâna vârâtă-n buzunar lângă secretul meu. La nici cinci minute, primesc un telefon de la o prietenă din Cluj cu care nu mai vorbisem demult. Tot nefumătoare. Care m-a sunat să mă întrebe ce fac şi să-mi spună, printre altele, că s-a apucat de fumat. După ce am încheiat surprinzătoarea conversaţie, mă opreşte o tipă şi mă întreabă dacă n-am un foc. Prima dată când m-a întrebat cineava pe stradă dacă n-am un foc (fără să fie tehnică de agăţat sau ceva)! Şi culmea, am avut. Apoi, întoarsă la cămin, mi-am scos capul pe acoperiş, am dat pe gât şi nas o ţigară şi jumătate, am tuşit câteva minute, am închis pachetul, l-am pus în dulapul colegei mele, ea l-a descoperit cu un zâmbet larg şi întrebător şi asta a fost.
Îmi place să văd cum se aprind şi sting ţigările de la distanţă. Să-i privesc prin fum pe îngânduraţii ce stau cu ţigara în mână şi să încerc să le pătrund gândurile. Nu poţi nega că au aerul ăla misterios, uşor sexy, când e cazul. Îmi plac fumătorii care au ritualul lor. Care-şi aprind cu grijă ţigara şi caută apoi cu priviri pierdute o sc
rumieră. Sau cei care adoptă o anumită poziţie când fumează. Îi privesc cu drag pe cei care ţin ţigara într-un mod aparte şi trag din ea apăsat.
Fumătorii sunt mai răbdători. Îi invidiez pentru asta. E nevoie să aştepte ceva sau pe cineva? Au de-a face cu oameni prea puţin punctuali? Nicio problemă, o ţigară e oricând binevenită. La fel e şi cu nervii, tare mult cred că-i calmează o ţigară aprinsă grăbit şi stângaci în liniştea de după furtună. Mai e şi pauza lor de ţigară care e mai mult decât de invidiat, iar pe lângă asta, parcă şi-au şi format un cerc al lor, se înţeleg din fumuri, îşi calculează timpul după ţigări, zilele după pachete şi inevitabil, şi salariul.
Cât despre sănătate şi plămâni, mesaje de pe pachete de ţigări şi imagini mai mult decât oribile, numai de bine! Poţi să fumezi 30 de ani şi să mori de inimă. Sau să ai 80 de ani, iar printre tabieturi să se numere încă fumul de după-masă. Poţi să nu fumezi deloc, să te fereşti de toate lucrurile nesănătoase ce ne înconjoară (lucru aproape imposibil) şi să te calce autobuzul pe trecerea de pietoni. E vorba de alegeri. Fumuri bune!
sursa foto: 1, 2 -by me, 
23 Comments